Blog Handmagic – Idei creative, inspirație și povești cu daruri magice

Cum a inceput drumul meu spre pictură și creații handmade.

Există momente în viață care par mici atunci când se întâmplă, dar mai târziu înțelegi că exact acolo s-a schimbat direcția. Nu vin cu planuri, nu vin cu diplome, nu vin cu promisiuni. Vin sub forma unei întrebări simple.

Pentru mine acel moment a fost în 2017.

Eram în vizită la o prietenă pictoriță, Marlen. Trecuse printr-o pierdere grea după moartea soțului ei și casa ei avea liniștea aceea apăsată pe care o recunoști imediat când intri într-un loc în care viața a lovit puternic. În timp ce vorbeam, am întrebat-o de ce nu începe din nou să picteze. Mă gândeam că poate, făcând ceea ce iubește, ar putea să își găsească un fel de echilibru.

Și atunci, aproape fără să mă gândesc, am spus o frază care avea să se întoarcă spre mine ca o oglindă:

„Doamne… dacă aș ști să pictez, asta aș face toată ziua.”

Marlen s-a uitat la mine și mi-a spus ceva atât de simplu încât aproape că te dezarmează:

„De unde știi că nu știi? Ai pus vreodată mâna pe pensulă?”

Întrebarea aceea a rămas suspendată câteva secunde între noi.

Pe masă era un carton banal. Cred că era chiar ambalajul unei perechi de dresuri. L-a luat, mi-a arătat în câteva gesturi cum alegi centrul unei compoziții, cât de importantă este lumina, cum începi să așezi culoarea, cum o lași să se piardă într-o altă culoare. Nu era o lecție de pictură. Era mai degrabă un gest de deschidere.

Apoi mi-a pus pensula în mână.

Nu pot explica exact ce s-a întâmplat în clipa aceea. Aveam emoții, dar în același timp s-a făcut liniște în mine. Culorile au început să curgă și pentru prima dată am simțit ceva ce nu mai trăisem până atunci: sentimentul că sunt exact acolo unde trebuie să fiu.

A fost un moment mic, dar pentru mine a avut ceva din magia aceea simplă pe care o spun copiii când deschid o lume nouă: abracadabra.

Când am ajuns acasă în acea seară, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îi scriu fiului meu. I-am trimis poza cu acea primă încercare și i-am spus:

„Uite ce am făcut azi, vreauuu și eu să pictez! Eram atât de entuziasmată, ca un copil care își dorește foarte tare ceva de Crăciun.”

Nu m-a întrebat dacă sunt sigură și nici nu a stat să analizeze ideea. Mi-a trimis pur și simplu 100 de euro și mi-a spus să îmi cumpăr ce am nevoie. El mi-a susținut visul și încă o face, dar a avut o condiție: primul tablou să fie un leu (el astrologic este Leu), să fie al lui.

Bineînțeles, banii aceia nu erau suficienți pentru început și nici nu știam exact ce trebuie să cumpăr. O sunam pe Marlen aproape pentru orice: ce pensule să iau, ce culori sunt bune, ce pânză merită folosită și cum puteam să mă încadrez în buget.

M-am ținut de promisiune și am creat singură primul tablou promis fiului meu. În câteva ore l-am făcut, doar că semăna mai mult cu un leu cu față de lup. I-am trimis Marlenei o poză și am întrebat-o ce este în neregulă. Așa am învățat proporțiile: ochii erau prea apropiați. Clar nu a fost cel mai reușit tablou, chiar dacă l-am retușat, dar fiul meu încă îl are pe perete și a fost mândru de mine.

Uneori mergeam la Marlen și pictam împreună. Îmi spunea unde greșesc, îmi spunea să privesc mai atent, să nu mă grăbesc să corectez o culoare până nu înțeleg ce se întâmplă pe pânză. Nu era o școală de pictură, era mai degrabă o formă de învățare vie. Dar am pictat pe carton, pe placaj, pe orice suprafață care primea culoarea, chiar și pe pereți.

În perioada aceea viața mea nu era ușoară. Nu aveam bani pentru hobby-uri și, dacă ar fi fost să judec lucrurile pragmatic, pictura era ultimul lucru pe care ar fi trebuit să îl încep.

Și totuși exact atunci au apărut oamenii care m-au susținut.

Cei din jurul meu au început să înțeleagă repede că pentru mine nu era doar o curiozitate trecătoare. Când plecam în afara țării, nu îmi cumpăram rochii sau genți, ci pensule și culori, iar când se apropia ziua mea de naștere sau o sărbătoare, cadourile pentru mine deveniseră deja previzibile: pensule, culori acrilice, culori în ulei, pânze, șevalet. Iar când trebuia să dăruiesc ceva devenise și mai simplu.

Nu doar copiii mei m-au susținut, ci și prietenii. Unii îmi spuneau pur și simplu: „Uite, ia banii ăștia și cumpără-ți ce ai nevoie.” Alții veneau direct cu materiale. Marlen, când își făcea cumpărăturile de materiale, îmi cumpăra și mie. Nu cred că voi putea vreodată să îi mulțumesc suficient. Privind în urmă, îmi dau seama cât de mult a contat acel sprijin. Nu doar pentru că mă ajuta concret, ci pentru că îmi confirma că ceea ce simțeam nu era o simplă curiozitate. Și am continuat! Intâi ca o "joacă de weekend, apoi ca HandMagic"

Nu ocazional și nu doar când aveam timp. Am pictat mult. În acești nouă ani s-au adunat sute de tablouri. Aproape niciunul nu a rămas în stoc, am doar câteva placaje cu lecțiile mele și câteva tablouri de suflet. Unele au fost dăruite, altele vândute, iar multe au fost pur și simplu experiența mea și bucuria altora.

De multe ori oamenii veneau cu pânza și cu culorile lor și îmi spuneau doar atât: „Fă ceva.” Pentru mine nu era o comandă. Era o lecție. Fiecare pânză era o ocazie de a învăța ceva nou despre culoare, despre materie și despre mine.

Privind astăzi galeria foto cu lucrările mele, îmi dau seama că ele spun mai mult decât povestea unor tablouri. Ele arată un drum. Nu un drum perfect și nici unul învățat într-o academie, ci un drum construit încercare după încercare.

La început erau doar culori și pânză. Gesturi simple, aproape stângace, în care încercam să înțeleg cum respiră culoarea.

Apoi am simțit nevoia de textură și de materie. Culorile nu mai erau suficiente. M-au atras pietrele semiprețioase, felul în care lumina se prinde în ele și creează adâncime.

Așa au apărut primele experimente în care pânza nu mai era doar pictată, ci devenea un spațiu în care culoarea și materia începeau să dialogheze.

Din această curiozitate s-au născut mai târziu icoanele în care am început să folosesc rășină și elemente naturale. În timp, am înțeles că pentru mine creația nu se oprește la pictură. Pensula a fost doar începutul. Din ea s-au deschis alte drumuri. Astăzi creez nu doar tablouri, ci și cristale crescute manual, pe care le-am numit Cristale Alabora, bijuterii, lumânări și obiecte în care materia capătă formă și poveste. Unele se nasc din rășină, din Borax si Alaun, altele din pietre semiprețioase sau din ceară, fiecare cu propriul proces și propria răbdare. Și totuși, indiferent ce creez, există un fir care le leagă pe toate: culoarea. Fie că este vorba despre un tablou, un cristal Alabora sau o bijuterie, toate sunt atinse de culoare, pentru că acolo a început totul și acolo mă întorc de fiecare dată.

Privind aceste lucrări, îmi dau seama că ele nu sunt perfecte. Unele sunt stângace dacă le analizezi tehnic. Dar toate sunt vii.În fiecare dintre ele există momentul în care am avut curajul să încerc ceva ce nu mai făcusem înainte.

Privind acum în urmă, îmi dau seama că ziua aceea nu a fost despre pictură și nici despre talent, ci despre ceva mult mai simplu și mult mai profund: momentul în care înțelegi că multe dintre limitele pe care le porți nu sunt reale, ci doar presupuse. Trăim cu ideea că există lucruri pentru care „nu suntem făcuți”, că există teritorii rezervate celor care au studiat, celor care au învățat, celor care au primit o confirmare oficială că au voie să creeze. Adevărul este că nimeni nu primește o astfel de permisiune înainte să înceapă. Nimeni nu pornește cu siguranța că ceea ce face va ieși bine, nimeni nu știe din prima ce face și nimeni nu are garanția că drumul pe care pășește îl va duce undeva.

Și totuși, uneori viața îți arată cât de fragile sunt aceste granițe pe care le desenăm singuri în jurul nostru. Pentru că tot ceea ce părea imposibil începe, de fapt, într-un moment banal în care cineva te întreabă dacă ai încercat vreodată. Nu dacă ai învățat, nu dacă ai studiat, nu dacă ai talent, ci pur și simplu dacă ai avut curajul să faci primul gest.

De cele mai multe ori oamenii cred că transformările mari din viață apar după decizii spectaculoase, după planuri bine gândite sau după ani de pregătire. În realitate, ele se nasc aproape întotdeauna dintr-o curiozitate mică, dintr-o încercare stângace, dintr-un moment în care îți dai voie să faci ceva fără să știi dacă vei reuși sau nu.

Poate că asta este lecția cea mai importantă pe care am învățat-o în toți acești ani: că drumul nu se deschide în fața celor care așteaptă să fie pregătiți, ci în fața celor care au curajul să înceapă chiar și atunci când nu sunt. Pentru că în momentul în care faci primul pas, chiar dacă este nesigur, chiar dacă este imperfect, începe să se întâmple ceva ce nu poate fi învățat din cărți și nici transmis prin teorii: începi să descoperi, pas cu pas, ce există în tine.

Și uneori este suficient un gest atât de simplu încât aproape că pare neînsemnat: să iei o pensulă, să o atingi de culoare și să vezi ce se întâmplă. De acolo, fără să îți dai seama, începe un drum care nu mai seamănă cu ceea ce credeai că este posibil. Pentru că viața nu se schimbă atunci când te gândești la ce ai putea face, ci atunci când îți dai voie să încerci.

Lecție de pictură sau Lecție de viață?

Urmărește-ne

Meniu

Adresă

Contact